Matei: Tu ce îți dorești?

Cerbul Șnițel: Îmi doresc să nu uit să mă bucur de micile minuni ale vieții. Îmi doresc să tresar la fiecare acord de pian, vioară sau violoncel și să mă infuzez în baia de sunete. Să disting cantecul păsărilor și foșnetul pădurii. Să mă las mângâiat de vânt, în timp ce alerg spre locuri cu oameni plini de viață. Îmi doresc să mențin viața celor din jurul meu și să-i aud zâmbind și chicotind la fiecare revedere. Îmi doresc ca poveștile celui ghidat de florile de câmp să nu se termine niciodată și zumzetul gândăceilor să-i ghideze pașii prin locuri în care natura dă cele mai grozave spectacole. Îmi doresc să văd senin în ochii celor dragi.

Matei: Ești cam sensibil azi. Ce e cu tine?

Cerbul Șnițel: Nimic special. Doar că în lumea asta a pământenilor timpul se măsoară în ani.

Matei: Pai și în ce ai vrea să se măsoare?

Cerbul Șnițel: În apusuri oglindite-n suflet și zâmbete cu gura până la urechi.

Matei: Adică în stat în natură și iubire?

Cerbul Șnițel: Ceva de felul acesta.

Matei: Oamenii chiar complică cele mai simple lucruri.

Cerbul Șnițel: Ai dreptate! O să plec în inima naturii înapoi la lucrurile simple și o să las număratul anilor pentru cei îndragostiți de cifre și lucruri complicate.

Matei: Pot să vin cu tine? Mi-e dor de o aventură!

Cerbul Șnițel: Sigur! Hai să ne bucurăm de tot ce e simplu!